Depresie tomnateca

Depresie de toamna tarzie. Toti si toate par a trai «la vie en rose », numai eu merg, trec printre oameni, trec prin viata sau undeva pe langa ea, incerc din cand in cand sa vad si eu putin gri murdarit de o pata roz, cateodata reusesc, dar cand raman eu cu mine in somnul meu chinuit de gandul inutilitatii mele ca om pe acest pamant toate ranile adormite se trezesc si incep sa urle. Fac ce fac si vrand nevrand tot la iubire ajung, probabil ca ea e singura care le da oamenilor un sens de a trai, ii face sa se simta importanti pentru cineva.
Nici macar ceasca mea de cafea nu-mi mai surade pentru ca e singura pe masa, iar masa e alba, are culoarea vidului.Tigarile ma calmeaza pe moment, apoi desenez prada unui impuls nervos flori, fluturi si chipuri de oameni pe foile pe care-mi scriu cursurile.Nu inteleg de ce desenez doar asa ceva, poate pentru ca florile si fluturii sunt simboluri ale inocentei si chipurile oamenilor ascund drame, isterii, mai putin bucurii, mai mult rautati, mai mult sau mai putin gratuite.
Noi oameni ne nastem cu o voluptate pentru a rani, pentru a distruge, suntem mai rai ca fiarele de cele mai multe ori, pentru ca la ele nimic nu e rezultatul ratiunii totul este empiric, ele sunt de fapt mai «umane » decat noi, care ne consideram oameni eventual si «cu frica lui Dumnezeu ». Nu, nu avem nici un Dumnezeu pe care sa-l iubim, Lui ii cerem de regula ajutorul atunci cand nu mai avem de ce sa ne agatam, cand simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare. Mi-e rusine sa ma duc sa ma marturisesc, pentru ca stiu ca voi repeta toate pacatele, ca voi mai mangaia copii cu aceleasi degete cu care tin tigara, si le voi saruta obrajii satinati cu buzele arse de ea. Stiu ca «God is good », dar mai stiu si ca eu nu mai am nici macar a mia parte din bunatatea Lui, imi simt sufletul greu de pacate, de doruri si dureri. Daca nu «ma voi intalni cu fericirea » nu e decat vina mea, pentru ca nu sunt demna de ea, caci inca ma balacesc in acelasi mal, pe care-l constientizez, dar pe care nu sunt in stare sa-l curat de pe mine.
Pasesc printre frunzele moarte si ma gandesc…«candva, nu peste mult timp voi fi la fel ca ele, moarta pe dinauntru si seaca- nu voi mai simti nimic ».Imi aprind inca o tigara, a nu stiu cata pe ziua de azi si merg mai departe, pe drumul spre casa, incercand sa-l gasesc pe cel catre mine insami, pe care intotdeauna il ratacesc, si poate si pe cel care duce la jumatatea mea, la cel cu care ma voi putea intelege doar din priviri si e greu sa cauti pe acel cineva fara sa stii unde, fara sa stii cand, fara sa stii daca mai exista…