C`est la vie

Pe pleoape imi apasa clipele ce trec. E a nu stiu cata oara cand scriu despre depresii. De data asta nu e o depresie clasica, e una legata de sentimental trecerii iremediabile si inutile a timpului, caci intre a fi si a simti se casca o groapa abisala. Multe lucruri exista, pe unele le am, pe multe altele nu, dar asta nu doare, nu-mi provoaca nici macar frustari, tot ce mi-ar trebui ca sa sterg ca si cum nici n-ar fi existat vreodata sentimentul desartaciunii traiului pe pamant ar fi o poveste de iubire fericita, nu musai si cu happy end si inspiratie ingramadita intr-un Pall Mall sau Lucky Strike si transpusa cu litere mici de tot pe cartonul unui pachet de tigari, al carei continut a fost mistuit, de flacarile mici si timide ale unei brichete care nu-I a mea.
Cred ca si existenta noastra e luata cu imprumut de la Doamne-Doamne (nerambursabil poate, ca fondurile Phare), Dumnezeul pe care-l preaslavim in fata celorlalti, dar pe care-l uitam imediat ce ne e putin mai bine.Dumnezeu e un medicament, pe care il luam cat ne simtim rau, cat simtim ca se prabuseste tot cerul devenit dintr-o data gri si greu ca plumbul, prea greu pentru umerii nostri prea slabi, atunci ne amintim de El. Si cand intram in convalescenta deja incepem sa-L consideram nenecesar si uitam sa-L mai chemam pe langa noi. Asta nu-i un strigat catre revenirea la existenta religioasa, ci doar o constientizare a profanului in care eu, personal ma scald in mod lucid , din comoditate.
Inca un fum, pentru fericire, pentru iubire, cine mai stie? Am zis ca ma las de fumat, e a mia oara cand imi propun, dar fumatul ma predispune la visare, iar cand visez mi-e mai usor sa-mi pun mizeriile cotidiene “pe tapet”, daca n-as scrie mi-as taia probabil venele, m-as arunca de la etaj, sau m-as ineca intr-o apa adanca si involburata ca sa-mi spele pacatele, sa le transforme in spuma, iar spuma sa se ridice la cer si de acolo sa cada furios pe pamant ca ploaie. Se spune ca inecul e moartea cea mai “frumoasa”, ca subiectul incepe sa viseze frumos, vede “la vie en rose” asa cum eu am incetat de la o varsta prea frageda s-o simt.
Trecand cu pasi repezi prin ploaie vantul imi imprastie parul, ma loveste cu frigul si frunzele sale umede lui in plin, dar nu ma feresc, m-am obisnuit . Zilele trecute mi-a aninat o frunza aramie in par, pe care am scos-o si am aruncat-o-n mila vantului; pentru un moment am invidiat-o pentru libertatea ei, si apoi am constientizat ca e mai nefericita decat mine , ca e libera abia acum, cand e moarta si nu mai poate simti nimic-mi-a parut rau de nimicnicia mea.