A nins.Eram fericita, ma simteam din nou copil, am lasat fulgii sa mi se aseze pe par, pe pe pleoape, pe gene si zambeam. Multi se uitau ciudat la mine,nu-mi pasa. Eram eu si niste amintiri din copilaria peste care si-au cernit ninsorile, ploile destui ani dar nu au reusit sa le stearga, iar noroiul nu le-a atins, pentru ca sunt unele amintiri parca sfinte care-ti incalzesc zilele cele mai negre si iti dau o raza de speranta.
Si ma gandeam la bunica mea care-mi facea botosei la marginea patului, langa soba in care focul ardea vesel, si la zilele cand hraneam mieii cu biberonul si-i tineam in brate si ei ma priveau cu ochii lor negri, umezi si calzi.
M-a cuprins si melancolia si o o nuanta de tristete, pentru ca acum totul a ramas gol, bunica nu mai e, si toata magia aceea a disparut odata cu ea, insa fulgii acestia vor fi mereu calzi pentru mine pentru ca imi amintesc de vremea cand totul era joc, muzica, si speranta.
Tuesday, December 18, 2007
Monday, December 10, 2007
Somn
Azi-noapte somnul nu voia sa-mi aline nelinistile, sa-mi ofere o moarte e cateva ore.
Voiam doar sa uit de mine, si nimic altceva decat blestemata asta de odihna nocturna nu ma poate ajuta. Unii ca sa poata dormi iau un somnifer si “vise dulci” ii inconjoara. Insa daca as incepe sa iau si eu pastile aducatoare de reverie sau doar liniste as ajunge dependenta de ele.
Ma gandeam ca Dumnezeu nu ne da raspunsuri pentru ca nu stim sa punem intrebari, sau poate ca nu meritam sa ne fie elucidate unele nelamuriri ce ne tulbura existenta asta mizerabila.
IUbirea… ooof, ea din nou, mereu, o port in vene, in fiecare tesut, in fiecare picatura de sange, imi scalda zilnic fiece coltisor al meu in apele ei aprinse si amagitoare.
Mi-a fost mereu greu sa zic “te iubesc”, asta pentru ca mi-a fost frica de consecinte, sau de ceilalti. Pentru ca la varsta asta cruda de nici 20 de ani a iubi nu este ceva admirabil, sau ma rog, de apreciat decat in masura in care sentimentul asta ti-e impartasit. Altfel e ca si cu bunatatea… Esti bun , esti prost, iubesti esti fraier.
De ce pana mea, nu intelege aproape nimeni ca a iubi este una dintre putinile acte nobile de care noi oamenii ar trebui sa fim in stare? Ca nu conteaza decat sa iubesti, ca oricum tu n-ai sa ai habar nicioata daca celalalt te iubeste pe bune, si nici el n-are nici o certitudine daca tu il iubesti pe el/ea si asta pentru ca ah, suntem oameni, suntem artisti in ale disimularii, problema e ca vine o zi, un moment in care ne incurcam in hatisurile propriilor minciuni si ajungem sa ratacim ca bezmeticii intr-o ceata de n-o tai nici cu flexul, si nu mai gasim nici macar drumul catre noi insine, daramite catre ceilalti.
Si totusi ca sa poti trai cat de cat bine, ca tot ne-a mintit asa frumos Base trebuie sa ne prefacem azi, maine si-n toate zilele vietii noastre ca suntem tari, ca suntem invincibili, ca suntem niste Schwartzanegari imbatabili, sau mai bine zis niste Jackie Chan-I care tot fenteaza viata si scapa neatinsi…hahaha…
25 noiembrie 2007
Voiam doar sa uit de mine, si nimic altceva decat blestemata asta de odihna nocturna nu ma poate ajuta. Unii ca sa poata dormi iau un somnifer si “vise dulci” ii inconjoara. Insa daca as incepe sa iau si eu pastile aducatoare de reverie sau doar liniste as ajunge dependenta de ele.
Ma gandeam ca Dumnezeu nu ne da raspunsuri pentru ca nu stim sa punem intrebari, sau poate ca nu meritam sa ne fie elucidate unele nelamuriri ce ne tulbura existenta asta mizerabila.
IUbirea… ooof, ea din nou, mereu, o port in vene, in fiecare tesut, in fiecare picatura de sange, imi scalda zilnic fiece coltisor al meu in apele ei aprinse si amagitoare.
Mi-a fost mereu greu sa zic “te iubesc”, asta pentru ca mi-a fost frica de consecinte, sau de ceilalti. Pentru ca la varsta asta cruda de nici 20 de ani a iubi nu este ceva admirabil, sau ma rog, de apreciat decat in masura in care sentimentul asta ti-e impartasit. Altfel e ca si cu bunatatea… Esti bun , esti prost, iubesti esti fraier.
De ce pana mea, nu intelege aproape nimeni ca a iubi este una dintre putinile acte nobile de care noi oamenii ar trebui sa fim in stare? Ca nu conteaza decat sa iubesti, ca oricum tu n-ai sa ai habar nicioata daca celalalt te iubeste pe bune, si nici el n-are nici o certitudine daca tu il iubesti pe el/ea si asta pentru ca ah, suntem oameni, suntem artisti in ale disimularii, problema e ca vine o zi, un moment in care ne incurcam in hatisurile propriilor minciuni si ajungem sa ratacim ca bezmeticii intr-o ceata de n-o tai nici cu flexul, si nu mai gasim nici macar drumul catre noi insine, daramite catre ceilalti.
Si totusi ca sa poti trai cat de cat bine, ca tot ne-a mintit asa frumos Base trebuie sa ne prefacem azi, maine si-n toate zilele vietii noastre ca suntem tari, ca suntem invincibili, ca suntem niste Schwartzanegari imbatabili, sau mai bine zis niste Jackie Chan-I care tot fenteaza viata si scapa neatinsi…hahaha…
25 noiembrie 2007
Incroyable
Si tocmai cand ziceam ca am auzit cam tot in materie de nume caraghioase romanesti…
Azi stateam cu o colega, la o tigara. Urma o ultima ora de Civilizatie germana. Ceva mai incolo, o colega povestea ceva despre reinnoirea buletinului. Cum eu personal l-am schimbat de 3 ori pana la nici 20 de ani, din diverse motive, stiam ca se intampla tot felul de chestii hazlii, ca intalnesti tot soiul de oameni.
E greu de crezut dar la politie, langa aceasta tanara studenta era un tip care se numea «Neinceperea-urmaririi-penale». Numele are ceva vechime intrucat tatal sau a fost fericitul care a scapat de caznele judiciare. Nu stiu daca asa isi scrie individul asta numele, e posibil sa si-l scrie intr-un singur cuvant.
Pentru credibilitate 100% ar fi fost preferabil sa atasez o poza cu copia dupa buletinul acestui individ, dar n-am fost la fata locului ,`damn it!.
Azi stateam cu o colega, la o tigara. Urma o ultima ora de Civilizatie germana. Ceva mai incolo, o colega povestea ceva despre reinnoirea buletinului. Cum eu personal l-am schimbat de 3 ori pana la nici 20 de ani, din diverse motive, stiam ca se intampla tot felul de chestii hazlii, ca intalnesti tot soiul de oameni.
E greu de crezut dar la politie, langa aceasta tanara studenta era un tip care se numea «Neinceperea-urmaririi-penale». Numele are ceva vechime intrucat tatal sau a fost fericitul care a scapat de caznele judiciare. Nu stiu daca asa isi scrie individul asta numele, e posibil sa si-l scrie intr-un singur cuvant.
Pentru credibilitate 100% ar fi fost preferabil sa atasez o poza cu copia dupa buletinul acestui individ, dar n-am fost la fata locului ,`damn it!.
C`est la vie
Pe pleoape imi apasa clipele ce trec. E a nu stiu cata oara cand scriu despre depresii. De data asta nu e o depresie clasica, e una legata de sentimental trecerii iremediabile si inutile a timpului, caci intre a fi si a simti se casca o groapa abisala. Multe lucruri exista, pe unele le am, pe multe altele nu, dar asta nu doare, nu-mi provoaca nici macar frustari, tot ce mi-ar trebui ca sa sterg ca si cum nici n-ar fi existat vreodata sentimentul desartaciunii traiului pe pamant ar fi o poveste de iubire fericita, nu musai si cu happy end si inspiratie ingramadita intr-un Pall Mall sau Lucky Strike si transpusa cu litere mici de tot pe cartonul unui pachet de tigari, al carei continut a fost mistuit, de flacarile mici si timide ale unei brichete care nu-I a mea.
Cred ca si existenta noastra e luata cu imprumut de la Doamne-Doamne (nerambursabil poate, ca fondurile Phare), Dumnezeul pe care-l preaslavim in fata celorlalti, dar pe care-l uitam imediat ce ne e putin mai bine.Dumnezeu e un medicament, pe care il luam cat ne simtim rau, cat simtim ca se prabuseste tot cerul devenit dintr-o data gri si greu ca plumbul, prea greu pentru umerii nostri prea slabi, atunci ne amintim de El. Si cand intram in convalescenta deja incepem sa-L consideram nenecesar si uitam sa-L mai chemam pe langa noi. Asta nu-i un strigat catre revenirea la existenta religioasa, ci doar o constientizare a profanului in care eu, personal ma scald in mod lucid , din comoditate.
Inca un fum, pentru fericire, pentru iubire, cine mai stie? Am zis ca ma las de fumat, e a mia oara cand imi propun, dar fumatul ma predispune la visare, iar cand visez mi-e mai usor sa-mi pun mizeriile cotidiene “pe tapet”, daca n-as scrie mi-as taia probabil venele, m-as arunca de la etaj, sau m-as ineca intr-o apa adanca si involburata ca sa-mi spele pacatele, sa le transforme in spuma, iar spuma sa se ridice la cer si de acolo sa cada furios pe pamant ca ploaie. Se spune ca inecul e moartea cea mai “frumoasa”, ca subiectul incepe sa viseze frumos, vede “la vie en rose” asa cum eu am incetat de la o varsta prea frageda s-o simt.
Trecand cu pasi repezi prin ploaie vantul imi imprastie parul, ma loveste cu frigul si frunzele sale umede lui in plin, dar nu ma feresc, m-am obisnuit . Zilele trecute mi-a aninat o frunza aramie in par, pe care am scos-o si am aruncat-o-n mila vantului; pentru un moment am invidiat-o pentru libertatea ei, si apoi am constientizat ca e mai nefericita decat mine , ca e libera abia acum, cand e moarta si nu mai poate simti nimic-mi-a parut rau de nimicnicia mea.
Cred ca si existenta noastra e luata cu imprumut de la Doamne-Doamne (nerambursabil poate, ca fondurile Phare), Dumnezeul pe care-l preaslavim in fata celorlalti, dar pe care-l uitam imediat ce ne e putin mai bine.Dumnezeu e un medicament, pe care il luam cat ne simtim rau, cat simtim ca se prabuseste tot cerul devenit dintr-o data gri si greu ca plumbul, prea greu pentru umerii nostri prea slabi, atunci ne amintim de El. Si cand intram in convalescenta deja incepem sa-L consideram nenecesar si uitam sa-L mai chemam pe langa noi. Asta nu-i un strigat catre revenirea la existenta religioasa, ci doar o constientizare a profanului in care eu, personal ma scald in mod lucid , din comoditate.
Inca un fum, pentru fericire, pentru iubire, cine mai stie? Am zis ca ma las de fumat, e a mia oara cand imi propun, dar fumatul ma predispune la visare, iar cand visez mi-e mai usor sa-mi pun mizeriile cotidiene “pe tapet”, daca n-as scrie mi-as taia probabil venele, m-as arunca de la etaj, sau m-as ineca intr-o apa adanca si involburata ca sa-mi spele pacatele, sa le transforme in spuma, iar spuma sa se ridice la cer si de acolo sa cada furios pe pamant ca ploaie. Se spune ca inecul e moartea cea mai “frumoasa”, ca subiectul incepe sa viseze frumos, vede “la vie en rose” asa cum eu am incetat de la o varsta prea frageda s-o simt.
Trecand cu pasi repezi prin ploaie vantul imi imprastie parul, ma loveste cu frigul si frunzele sale umede lui in plin, dar nu ma feresc, m-am obisnuit . Zilele trecute mi-a aninat o frunza aramie in par, pe care am scos-o si am aruncat-o-n mila vantului; pentru un moment am invidiat-o pentru libertatea ei, si apoi am constientizat ca e mai nefericita decat mine , ca e libera abia acum, cand e moarta si nu mai poate simti nimic-mi-a parut rau de nimicnicia mea.
Saturday rain
M-am trezit cu ploaia batandu-mi in geam, m-am ridicat din pat si am aprins soba asa incat zgomotul focului zbatandu-se in soba sa inghita acordurile triste ale ploii care se impletesc cu « Caramel» (Suzanne Vega). Simt nevoia sa scriu, nu stiu alta metoda mai buna de a-mi linisti mintea chinuita de sute, mii de intrebari ce graviteaza in jurul lui «a fi sau a nu fi».
“Forsaken” mi-a trezit lacrimile care mi s-au strans in gat. Intotdeauna le simt stranse in piept sau in gat, prea rar se ivesc in coltul ochilor ca sa se prelinga apoi pe obraji, asta neinsemnand ca nu ma doare nimic, ca sunt imuna la tot ce se intampla in jurul meu, ca nimic nu ma atinge, ci pur si simplu ca totul ramane ghemuit in inima, ca am mii de spini infipti in mine, iar tot ce imi doresc este sa nu inceapa sa doara toti deodata, a-I face sa nu ma doara deloc ar fi doar o utopie.
“Forsaken” mi-a trezit lacrimile care mi s-au strans in gat. Intotdeauna le simt stranse in piept sau in gat, prea rar se ivesc in coltul ochilor ca sa se prelinga apoi pe obraji, asta neinsemnand ca nu ma doare nimic, ca sunt imuna la tot ce se intampla in jurul meu, ca nimic nu ma atinge, ci pur si simplu ca totul ramane ghemuit in inima, ca am mii de spini infipti in mine, iar tot ce imi doresc este sa nu inceapa sa doara toti deodata, a-I face sa nu ma doara deloc ar fi doar o utopie.
Depresie tomnateca
Depresie de toamna tarzie. Toti si toate par a trai «la vie en rose », numai eu merg, trec printre oameni, trec prin viata sau undeva pe langa ea, incerc din cand in cand sa vad si eu putin gri murdarit de o pata roz, cateodata reusesc, dar cand raman eu cu mine in somnul meu chinuit de gandul inutilitatii mele ca om pe acest pamant toate ranile adormite se trezesc si incep sa urle. Fac ce fac si vrand nevrand tot la iubire ajung, probabil ca ea e singura care le da oamenilor un sens de a trai, ii face sa se simta importanti pentru cineva.
Nici macar ceasca mea de cafea nu-mi mai surade pentru ca e singura pe masa, iar masa e alba, are culoarea vidului.Tigarile ma calmeaza pe moment, apoi desenez prada unui impuls nervos flori, fluturi si chipuri de oameni pe foile pe care-mi scriu cursurile.Nu inteleg de ce desenez doar asa ceva, poate pentru ca florile si fluturii sunt simboluri ale inocentei si chipurile oamenilor ascund drame, isterii, mai putin bucurii, mai mult rautati, mai mult sau mai putin gratuite.
Noi oameni ne nastem cu o voluptate pentru a rani, pentru a distruge, suntem mai rai ca fiarele de cele mai multe ori, pentru ca la ele nimic nu e rezultatul ratiunii totul este empiric, ele sunt de fapt mai «umane » decat noi, care ne consideram oameni eventual si «cu frica lui Dumnezeu ». Nu, nu avem nici un Dumnezeu pe care sa-l iubim, Lui ii cerem de regula ajutorul atunci cand nu mai avem de ce sa ne agatam, cand simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare. Mi-e rusine sa ma duc sa ma marturisesc, pentru ca stiu ca voi repeta toate pacatele, ca voi mai mangaia copii cu aceleasi degete cu care tin tigara, si le voi saruta obrajii satinati cu buzele arse de ea. Stiu ca «God is good », dar mai stiu si ca eu nu mai am nici macar a mia parte din bunatatea Lui, imi simt sufletul greu de pacate, de doruri si dureri. Daca nu «ma voi intalni cu fericirea » nu e decat vina mea, pentru ca nu sunt demna de ea, caci inca ma balacesc in acelasi mal, pe care-l constientizez, dar pe care nu sunt in stare sa-l curat de pe mine.
Pasesc printre frunzele moarte si ma gandesc…«candva, nu peste mult timp voi fi la fel ca ele, moarta pe dinauntru si seaca- nu voi mai simti nimic ».Imi aprind inca o tigara, a nu stiu cata pe ziua de azi si merg mai departe, pe drumul spre casa, incercand sa-l gasesc pe cel catre mine insami, pe care intotdeauna il ratacesc, si poate si pe cel care duce la jumatatea mea, la cel cu care ma voi putea intelege doar din priviri si e greu sa cauti pe acel cineva fara sa stii unde, fara sa stii cand, fara sa stii daca mai exista…
Nici macar ceasca mea de cafea nu-mi mai surade pentru ca e singura pe masa, iar masa e alba, are culoarea vidului.Tigarile ma calmeaza pe moment, apoi desenez prada unui impuls nervos flori, fluturi si chipuri de oameni pe foile pe care-mi scriu cursurile.Nu inteleg de ce desenez doar asa ceva, poate pentru ca florile si fluturii sunt simboluri ale inocentei si chipurile oamenilor ascund drame, isterii, mai putin bucurii, mai mult rautati, mai mult sau mai putin gratuite.
Noi oameni ne nastem cu o voluptate pentru a rani, pentru a distruge, suntem mai rai ca fiarele de cele mai multe ori, pentru ca la ele nimic nu e rezultatul ratiunii totul este empiric, ele sunt de fapt mai «umane » decat noi, care ne consideram oameni eventual si «cu frica lui Dumnezeu ». Nu, nu avem nici un Dumnezeu pe care sa-l iubim, Lui ii cerem de regula ajutorul atunci cand nu mai avem de ce sa ne agatam, cand simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare. Mi-e rusine sa ma duc sa ma marturisesc, pentru ca stiu ca voi repeta toate pacatele, ca voi mai mangaia copii cu aceleasi degete cu care tin tigara, si le voi saruta obrajii satinati cu buzele arse de ea. Stiu ca «God is good », dar mai stiu si ca eu nu mai am nici macar a mia parte din bunatatea Lui, imi simt sufletul greu de pacate, de doruri si dureri. Daca nu «ma voi intalni cu fericirea » nu e decat vina mea, pentru ca nu sunt demna de ea, caci inca ma balacesc in acelasi mal, pe care-l constientizez, dar pe care nu sunt in stare sa-l curat de pe mine.
Pasesc printre frunzele moarte si ma gandesc…«candva, nu peste mult timp voi fi la fel ca ele, moarta pe dinauntru si seaca- nu voi mai simti nimic ».Imi aprind inca o tigara, a nu stiu cata pe ziua de azi si merg mai departe, pe drumul spre casa, incercand sa-l gasesc pe cel catre mine insami, pe care intotdeauna il ratacesc, si poate si pe cel care duce la jumatatea mea, la cel cu care ma voi putea intelege doar din priviri si e greu sa cauti pe acel cineva fara sa stii unde, fara sa stii cand, fara sa stii daca mai exista…
Subscribe to:
Posts (Atom)