De ieri a inceput sa ninga. Am chef sa iubesc, sa ma plimb prin zapada ca o vata de zahar care se va lipi de cizme, iar un el sa striveasca pe buzele mele un fulg de nea. Sa ne tinem de mana, si sa ne plimbam prin marea alba, sa avem in mana cate o tigara, care sa arda stinghera, iar odata ajunsi acasa, sa ne aruncam priviri poznase deasupra unei cani cu vin fiert, sau uneia de ciocolata calda.
Dar nu e el, sunt doar eu, ma voi plimba prin infinitatea de culoarea laptelui de una singura si imi voi coase noi vise.
Craciun fericit!
Thursday, December 25, 2008
Sunday, December 21, 2008
November story
A inceput intr-o noapte de noiembrie, cand m-ai luat de mana pentru prima data, apoi tot intr-o dimineata de toamna tarzie am baut prima cafea in pat, insa era o poveste in care aveam poate amandoi nevoie sa credem, desi stiam fiecare dinte noi ca era sortita esecului, sfarsitului, ca in racoarea noptii inimile nu se luptau sa iasa din piept ca sa se faca una, ca nu ni se taia niciunuia respiratia cand ne intalneam, ca dorul nu izvora decat din ruperea unei obisnuinte comfortabile si ca fiecare se gandea la o alta iubire din trecut.
Mi-as fi dorit sa fii o parte din mine, insa ai fost si esti las, pentru ca te tolanesti mereu langa regrete si amintiri din trecut, pentru ca nu ai curajul sa iti asumi o noua iubire, o noua durere, o noua fericire.
Te-as fi daruit un loc unde sa te cuibaresti de toate durerile exterioare, insa ai preferat sa te agati de o iluzie.
Acum in mine e doar loc pentru cel care va sti sa ma tina de mana, sa ma faca sa ma inrosesc de emotie ca atunci cand eram micuta si trebuia sa spun o poezie la serbare in fata a zeci de ochi curiosi si totusi ingaduitori si blanzi, cel in prezenta caruia voi simti ca mi se taie respiratia dar cu toate astea traiesccu adevarat doar in momentele alea de asfixie, iar tu, tu vei ramane o amintire muta si fara chip. Pentru ca asa ai ales, pentru ca n-ai simtit indeajuns, pentru ca ai fost orb, mut, surd si sufletul prea sec.
Acum de la tine tot ce vreau e doar un sarut de ramas bun, un sarut amar, un sarut poate inecat in lacrimi ce se blocheaza in gat, intr-un suspin fara ecou decat in tine sau in mine.
Adio!
(P.S: asta e ultimul meu dar pentru tine, ultimul, cel din urma, ai inteles?).
Mi-as fi dorit sa fii o parte din mine, insa ai fost si esti las, pentru ca te tolanesti mereu langa regrete si amintiri din trecut, pentru ca nu ai curajul sa iti asumi o noua iubire, o noua durere, o noua fericire.
Te-as fi daruit un loc unde sa te cuibaresti de toate durerile exterioare, insa ai preferat sa te agati de o iluzie.
Acum in mine e doar loc pentru cel care va sti sa ma tina de mana, sa ma faca sa ma inrosesc de emotie ca atunci cand eram micuta si trebuia sa spun o poezie la serbare in fata a zeci de ochi curiosi si totusi ingaduitori si blanzi, cel in prezenta caruia voi simti ca mi se taie respiratia dar cu toate astea traiesccu adevarat doar in momentele alea de asfixie, iar tu, tu vei ramane o amintire muta si fara chip. Pentru ca asa ai ales, pentru ca n-ai simtit indeajuns, pentru ca ai fost orb, mut, surd si sufletul prea sec.
Acum de la tine tot ce vreau e doar un sarut de ramas bun, un sarut amar, un sarut poate inecat in lacrimi ce se blocheaza in gat, intr-un suspin fara ecou decat in tine sau in mine.
Adio!
(P.S: asta e ultimul meu dar pentru tine, ultimul, cel din urma, ai inteles?).
Wednesday, December 10, 2008
Mi-e dor de o discutie despre Dumnezeu in fata unui pahar de lichior si cu o tigara arzanda in mana, care sa aminteasca de existente efemere.
Dar a venit iarna, anotimpul cu povesti, cu vin fiert cu scortisoara si coji de portocale, anotimpul in care se iubeste la 0 grade, dar in care e cald in suflet, anotimpul in care sunt un copil hoinar pe strazile Bucurestiului, alaturi de un altul cautand impreuna fericirea, dar intotdeauna impiedicandu-ne de cioturi, insa tot ce stiu e ca voi merge mai departe, ca imi voi dori sa iubesc si sa daruiesc pana cand voi atinge neantul.
Dimineata ceasca de cafea va aburi si tigarile isi vor imprastia fumul in aerul cald din camera mea mica si cocheta. Pe fereastra se va vedea zapada asternuta peste tot si oameni zambind fara vreun alt motiv decat pentru acela ca se simt din nou pentru cateva clipe copii. Si tu, abia trezit din somn, te vei freca la ochi si imi vei zambi, asa cum stii numai tu, iar eu dupa ce vei fi mancat si-ti vei fi baut cafeaua tare, te voi lua de mana ca sa ne jucam prin nametii de zapada si sa respiram aerul atat de proaspat si rece, care mie imi aminteste de iernile copilariei mele petrecute la bunica.
Si ne vom arunca priviri poznase, si ne vom tine de sotii.
Oare asa va fi?
Dar a venit iarna, anotimpul cu povesti, cu vin fiert cu scortisoara si coji de portocale, anotimpul in care se iubeste la 0 grade, dar in care e cald in suflet, anotimpul in care sunt un copil hoinar pe strazile Bucurestiului, alaturi de un altul cautand impreuna fericirea, dar intotdeauna impiedicandu-ne de cioturi, insa tot ce stiu e ca voi merge mai departe, ca imi voi dori sa iubesc si sa daruiesc pana cand voi atinge neantul.
Dimineata ceasca de cafea va aburi si tigarile isi vor imprastia fumul in aerul cald din camera mea mica si cocheta. Pe fereastra se va vedea zapada asternuta peste tot si oameni zambind fara vreun alt motiv decat pentru acela ca se simt din nou pentru cateva clipe copii. Si tu, abia trezit din somn, te vei freca la ochi si imi vei zambi, asa cum stii numai tu, iar eu dupa ce vei fi mancat si-ti vei fi baut cafeaua tare, te voi lua de mana ca sa ne jucam prin nametii de zapada si sa respiram aerul atat de proaspat si rece, care mie imi aminteste de iernile copilariei mele petrecute la bunica.
Si ne vom arunca priviri poznase, si ne vom tine de sotii.
Oare asa va fi?
Tuesday, November 25, 2008
La multi ani si ramai cu bine!
Mai sunt cateva zile si va fi ziua ta.
Acum ceva timp mi-as fi dorit atat de mult sa fiu eu cea care iti spune "buna dimineata, la multi ani, dragul meu!",pe 1 decembrie si sa te tin in brate o zi intreaga, o viata intreaga,in loc de tristul "ramai cu bine" in acele momente tot ce as fi vrut ar fi fost sa iti zic "ramai cu mine".
Dar au fost prea multe greseli intre noi, au fost prea multe nopti scaldate in lacrimi .Stiu ca nu ma iubesti, ca probabil nici nu mai tii la mine, ca te-ai ratacit de tot in hatisul tesut de bratele fetei care iti ofera trupul ei, dar pe care n-o iubesti, care poate nu te iubeste nici ea, careia nu-i va pasa niciodata de nelinistile si tristetile tale, sau ii va pasa prea putin.In mangaierile ei nu va fi nicicand atata dragoste cat era in ale mele, nu va simti ca pluteste doar cand o iei de mana si o saruti pe frunte, nu-si va oglindi niciodata viata in ochii tai albastri.
Iti multumesc, totusi ca mi-ai arat ce inseamna sa iubesti si sa suferi la cele mai inalte cote, iti multumesc pentru noptile in care rataceam pe strazi tinandu-ne de mana, pentru cele in care plangeam pe infundate, pentru minciunile frumoase si adevarurile crude pe care le-ai infipt in mine, pentru clipele extatice, cand toata multimea de oameni disparea si eram doar noi doi, cei doi copii care voiau sa se iubeasca, sa-si apartina unul altuia.
Refuz inca sa cred in acel "n-a fost sa fie", pentru ca e prea las, e prea lapidar, prea sec prefer sa imi vad partea de vina, sa mi-o accept si sa invat din greseli, dar povestea asta s-a terminat. In definitiv, cui pe cui se scoate, daca inainte timpul si-a presarat doza de uitare.
E prea tarziu pentru regrete, pentru un alt inceput. Tot ce ne ramane e sa gasim alte brate in care sa ne refugiem de lume, de noi insine chiar.
Dar intotdeauna voi lasa un gand sa zboare catre tine si te intrebe "cum te simti?".
Ramai cu bine, albastrule!
Acum ceva timp mi-as fi dorit atat de mult sa fiu eu cea care iti spune "buna dimineata, la multi ani, dragul meu!",pe 1 decembrie si sa te tin in brate o zi intreaga, o viata intreaga,in loc de tristul "ramai cu bine" in acele momente tot ce as fi vrut ar fi fost sa iti zic "ramai cu mine".
Dar au fost prea multe greseli intre noi, au fost prea multe nopti scaldate in lacrimi .Stiu ca nu ma iubesti, ca probabil nici nu mai tii la mine, ca te-ai ratacit de tot in hatisul tesut de bratele fetei care iti ofera trupul ei, dar pe care n-o iubesti, care poate nu te iubeste nici ea, careia nu-i va pasa niciodata de nelinistile si tristetile tale, sau ii va pasa prea putin.In mangaierile ei nu va fi nicicand atata dragoste cat era in ale mele, nu va simti ca pluteste doar cand o iei de mana si o saruti pe frunte, nu-si va oglindi niciodata viata in ochii tai albastri.
Iti multumesc, totusi ca mi-ai arat ce inseamna sa iubesti si sa suferi la cele mai inalte cote, iti multumesc pentru noptile in care rataceam pe strazi tinandu-ne de mana, pentru cele in care plangeam pe infundate, pentru minciunile frumoase si adevarurile crude pe care le-ai infipt in mine, pentru clipele extatice, cand toata multimea de oameni disparea si eram doar noi doi, cei doi copii care voiau sa se iubeasca, sa-si apartina unul altuia.
Refuz inca sa cred in acel "n-a fost sa fie", pentru ca e prea las, e prea lapidar, prea sec prefer sa imi vad partea de vina, sa mi-o accept si sa invat din greseli, dar povestea asta s-a terminat. In definitiv, cui pe cui se scoate, daca inainte timpul si-a presarat doza de uitare.
E prea tarziu pentru regrete, pentru un alt inceput. Tot ce ne ramane e sa gasim alte brate in care sa ne refugiem de lume, de noi insine chiar.
Dar intotdeauna voi lasa un gand sa zboare catre tine si te intrebe "cum te simti?".
Ramai cu bine, albastrule!
Tuesday, November 18, 2008
Buna dimineata!
Fericirea e intr-o imbratisare calda intr-o dimineata tanara de toamna tarzie, e sarutul de noapte buna, si cele de buna-dimineata, e ceasca de cafea care te asteapta cuminte pe masa, e zambetul somnoros si pleoapele grele pe care le vad cand incepe ziua, e tigara solitara, uitata intr-un colt de camera care se imparte la doi, la fel ca bataile inimii.E toate astea si inca cateva ”nimicuri” pe care ti le voi sopti doar tie .
Wednesday, November 12, 2008
Michelangelo Antonioni - Professione- reporter ( the Passenger)
Seara de film. Strans niste prieteni, amici si mers in grup compact inspre Institutul Italian unde avea sa se intample o a doua seara de film italian, marca Antonioni.
Asteptari mari, intrucat primul film din seria de patru, a fost o drama psihologica foarte reusita, in care eroina (o actrita pentru care regizorul avea zice-se, aproape un fetis). Monica Vitti, joaca rolul unei femei care trecuse printr-un soc puternic, din care nu si-a putut reveni pe deplin. Ceea ce totusi i-a ramas nealterat a fost instinctul matern, in rest, totul din jur ii producea frica,si reactiile erau pe masura. Un film despre alienare, instabilitate emotionala, angoasa, depersonalizare in ultima instanta.
Revenind la filmul serii curente, acesta a fost as zice eu, un film, despre cautarea de sine. Este un joc al oglinzilor, prin care fiecare dintre cei doi eroi si mai ales eroul principal, Jack NIcholson, incearca sa se gaseasca pe sine si sa-si testeze limitele. Jack Nicholson aka David Locke, un jurnalist, calator prin lume, "profita" de moartea lui David Robertson, si incepe sa joace rolul acestuia, implicandu-se in toate afacerile necurate ale acestuia.Se pierde insa in jocul de masti, pentru ca omul nu poate patrunde dincolo de toate oglinzile. Dar poate nu suntem atat de diferiti si acest joc de roluri nu ni se va parea atat de dificil, pentru ca ramanem de fapt la fel, intrucat realitatile exterioare le adaptam celor interioare.
Scena care mi-a placut cel mai mult e cea in care David ii spune iubitei sale povestea unui om care fiind orb, printr-o operatie si-a recapatat vederea, insa daca pe vremea cand era orb viata lui curgea lin si fara tulburari majore odata cu intrarea in lumea celor care au acest "dar" (ghilimelele se justifica in acest caz) si-a dat seama ca lumea asta il strange, ca e totul prea meschin, a inceput sa se izoleze si in trei luni s-a sinucis pentru ca daca inainte traversa de unul singur doar cu bastonul strada odata cu recapatarea vederii, frica a pus stapanire pe el si angoasa l-a condus spre insingurare, iar insingurarea nu e de cele mai multe ori un lucru pozitiv.
Insa Antonioni e un regizor caruia nu-i place prea mult sa-si puna actorii sa vorbeasca, ceea ce-l face mai greu de "digerat" de catre unii si desi filmele sale sunt filme ale tacerii, au un fundal psihanalitic accentuat.
Il recomand cu caldura pe primul, la cel de al doilea film, e nevoie de multa, multa rabdare, pentru ca sunt multe cadre fixe, si multe planuri.Vizionare placuta! ( mersi d_3fect pentru pont!)
Asteptari mari, intrucat primul film din seria de patru, a fost o drama psihologica foarte reusita, in care eroina (o actrita pentru care regizorul avea zice-se, aproape un fetis). Monica Vitti, joaca rolul unei femei care trecuse printr-un soc puternic, din care nu si-a putut reveni pe deplin. Ceea ce totusi i-a ramas nealterat a fost instinctul matern, in rest, totul din jur ii producea frica,si reactiile erau pe masura. Un film despre alienare, instabilitate emotionala, angoasa, depersonalizare in ultima instanta.
Revenind la filmul serii curente, acesta a fost as zice eu, un film, despre cautarea de sine. Este un joc al oglinzilor, prin care fiecare dintre cei doi eroi si mai ales eroul principal, Jack NIcholson, incearca sa se gaseasca pe sine si sa-si testeze limitele. Jack Nicholson aka David Locke, un jurnalist, calator prin lume, "profita" de moartea lui David Robertson, si incepe sa joace rolul acestuia, implicandu-se in toate afacerile necurate ale acestuia.Se pierde insa in jocul de masti, pentru ca omul nu poate patrunde dincolo de toate oglinzile. Dar poate nu suntem atat de diferiti si acest joc de roluri nu ni se va parea atat de dificil, pentru ca ramanem de fapt la fel, intrucat realitatile exterioare le adaptam celor interioare.
Scena care mi-a placut cel mai mult e cea in care David ii spune iubitei sale povestea unui om care fiind orb, printr-o operatie si-a recapatat vederea, insa daca pe vremea cand era orb viata lui curgea lin si fara tulburari majore odata cu intrarea in lumea celor care au acest "dar" (ghilimelele se justifica in acest caz) si-a dat seama ca lumea asta il strange, ca e totul prea meschin, a inceput sa se izoleze si in trei luni s-a sinucis pentru ca daca inainte traversa de unul singur doar cu bastonul strada odata cu recapatarea vederii, frica a pus stapanire pe el si angoasa l-a condus spre insingurare, iar insingurarea nu e de cele mai multe ori un lucru pozitiv.
Insa Antonioni e un regizor caruia nu-i place prea mult sa-si puna actorii sa vorbeasca, ceea ce-l face mai greu de "digerat" de catre unii si desi filmele sale sunt filme ale tacerii, au un fundal psihanalitic accentuat.
Il recomand cu caldura pe primul, la cel de al doilea film, e nevoie de multa, multa rabdare, pentru ca sunt multe cadre fixe, si multe planuri.Vizionare placuta! ( mersi d_3fect pentru pont!)
Sunday, November 2, 2008
Subscribe to:
Posts (Atom)