Michelangelo Antonioni - Professione- reporter ( the Passenger)

Seara de film. Strans niste prieteni, amici si mers in grup compact inspre Institutul Italian unde avea sa se intample o a doua seara de film italian, marca Antonioni.
Asteptari mari, intrucat primul film din seria de patru, a fost o drama psihologica foarte reusita, in care eroina (o actrita pentru care regizorul avea zice-se, aproape un fetis). Monica Vitti, joaca rolul unei femei care trecuse printr-un soc puternic, din care nu si-a putut reveni pe deplin. Ceea ce totusi i-a ramas nealterat a fost instinctul matern, in rest, totul din jur ii producea frica,si reactiile erau pe masura. Un film despre alienare, instabilitate emotionala, angoasa, depersonalizare in ultima instanta.
Revenind la filmul serii curente, acesta a fost as zice eu, un film, despre cautarea de sine. Este un joc al oglinzilor, prin care fiecare dintre cei doi eroi si mai ales eroul principal, Jack NIcholson, incearca sa se gaseasca pe sine si sa-si testeze limitele. Jack Nicholson aka David Locke, un jurnalist, calator prin lume, "profita" de moartea lui David Robertson, si incepe sa joace rolul acestuia, implicandu-se in toate afacerile necurate ale acestuia.Se pierde insa in jocul de masti, pentru ca omul nu poate patrunde dincolo de toate oglinzile. Dar poate nu suntem atat de diferiti si acest joc de roluri nu ni se va parea atat de dificil, pentru ca ramanem de fapt la fel, intrucat realitatile exterioare le adaptam celor interioare.
Scena care mi-a placut cel mai mult e cea in care David ii spune iubitei sale povestea unui om care fiind orb, printr-o operatie si-a recapatat vederea, insa daca pe vremea cand era orb viata lui curgea lin si fara tulburari majore odata cu intrarea in lumea celor care au acest "dar" (ghilimelele se justifica in acest caz) si-a dat seama ca lumea asta il strange, ca e totul prea meschin, a inceput sa se izoleze si in trei luni s-a sinucis pentru ca daca inainte traversa de unul singur doar cu bastonul strada odata cu recapatarea vederii, frica a pus stapanire pe el si angoasa l-a condus spre insingurare, iar insingurarea nu e de cele mai multe ori un lucru pozitiv.
Insa Antonioni e un regizor caruia nu-i place prea mult sa-si puna actorii sa vorbeasca, ceea ce-l face mai greu de "digerat" de catre unii si desi filmele sale sunt filme ale tacerii, au un fundal psihanalitic accentuat.
Il recomand cu caldura pe primul, la cel de al doilea film, e nevoie de multa, multa rabdare, pentru ca sunt multe cadre fixe, si multe planuri.Vizionare placuta! ( mersi d_3fect pentru pont!)