Si ce e de facut cand simt ca nimic nu e cum ar trebui sa fie , cand totul e sec, cand stiu k ma scufund pe zi ce trece in platitudine, cand nu mai am pur si simplu putere sa lupt cu mine insami, iar in plus sunt constienta ca nici suicidul nu e o solutie, ca ar fi doar o dovada de lasitate. Toti spun ca trebuie sa lupt, cu mine, cu ceilalti, dar pana cand, si pentru ce in definitiv, ca sa ma trezesc intr-o alta dimineata, sa incep o alta zi, fara a sti de fapt pentru ce, daca la sfarsitul zilei ma voi simti mai implinita, mai vie macar?
Imi place cand uit de mine, cand pur si simplu reusesc sa devin o alta persoana, macar in mintea mea, dar din pacate nu reusesc decat rareori acest lucru; in rest, totul se desfasoara sub egida unei prefacatorii, pentru ca ceilalti s-ar speria vazand abisul ce se casca dincolo de privirea mea.
Ce e mai grav e ca eu insami nu mai stiu cine sunt, m-am pierdut de mine insami si regasirea e anevoioasa, doare, dar cat inca mai e o speranta ca intr-o buna zi, candva , voi reusi sa-mi gasesc pacea in mine insami- caci e inutil s-o caut in altii, voi continua sa ma ridic iar si iar oricat de greu ar fi.
Cum spunea Sartre, suntem condamnati sa fim liberi, suntem totodata singuri fara nici o scuza, suntem meniti sa ne zbatem inutil de cele mai multe ori pana cand vom gasi calea spre lumina, catre noi insine de fapt.
No comments:
Post a Comment