Azi

Azi am realizat ca singurele momente cand suntem frumosi si buni sunt cele in care iubim cu toata inima si ni se raspunde in aceeasi nota. Doar in conditiile acestea suntem buni, ne purtam cu manusi si nu calcam in picioare pe cel de langa noi, altfel, in lipsa acestui sentiment intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu tot o vom face. Suntem egali doar in masura in care putem iubi egal cu ceilalti, pentru ca doar astfel vom putea proteja la fel de multe alte ego-uri si vom putea sa ne abtinem sa nu inecam alte existente in indiferenta sau rautatea noastra. Ciudat e ca ne nastem cu toate astea: capacitatea de a iubi, de a uri si de a fi indiferent. Ceea ce ne face mai buni fata de altii e doar procentajul majoritar de iubire din noi. Eu nu cred ca putem controla sentimentele. Cred ca putem doar sa ne prefacem ca ne plac unii oameni, pe care de altfel nu-i putem inghiti de nicio culoare, dar ne purtam frumos doar de dragul complezentei si dintr-un avant de bon-ton, dar nu putem sa iubim decat un numar de oameni. Eu nu cred ca in noi exista un infinit de iubire, eu cred ca exista doar o cantitate anume pe care o administram in functie de afectele si reactiile chimice care se produc intre noi. De ce spun asta? Eu am realizat ca nu pot iubi un om doar pentru ca se poarta frumos cu mine, pot sa apreciez ce face pentru mine, dar nu il pot iubi. A iubi inseamna pentru mine sa gasesc in acel cineva o parte din mine sau ceva ce imi lipseste mie in el si acea persoana experimentand aceleasi sentimente vis-a-vis de mine imi creeaza o anume senzatie de confort emotional si asta ma apropie de acel cineva. Asadar iubirea se naste din diferente, asemanari si reciprocitate. In momentele in care iubim radiem pentru ca, de fapt, nu ne mai simtim singuri si neintelesi. Voi ce credeti?