Viata bate filmul si invers

Cu totii cunoastem sintagma "Viata bate filmul", dar daca ne-am gandi putin la faptul ca imaginatia poate naste monstri si nu numai am putea spune ca intrucatva si filmul prin forta ideii redate poate "bate" unele scene din viata. Cu totii am iubit macar odata in viata si ne-am furat-o de la subiectul iubirii noastre intr-un fel sau altul; fizic sau psihic, probabil de aici si expresia de mind fucking. Ceea ce am ajuns sa constientizez cu regret e ca atunci cand iubim ranim cel mai mult, pentru ca ne e atat de frica sa suferim incat involuntar preferam sa le facem rau celor pe care de alfel sustinem ca ii iubim. In seara asta am vazut "Blue Valentine"- e o drama romantica, insa nu siropoasa in care sunt puse in paralel secvente din inceputul fericit al relatiei unor tineri si secvente din viata lor de adulti cu frustrari, dorinte si esecuri. Ceea ce mi-a placut este ca atat secventele fericite cat si cele din partea mai noircie au fost redate cu aceeasi intensitate pentru ca acei ce vizioneaza filmul sa simta haul ce s-a cascat in acel cuplu. Nu e o tema inedita insa mie una mi-a amintit de o relatie in care la inceput credeam ca mi-am intalnit sufletul pereche si urmarind filmul m-a busit plansul,pentru ca era ca si cum cineva ar fi proiectat pe un ecran deziluziile mele si mi le arata cu degetul si era o discrepanta uriasa intre cat de frumoasa a fost la inceput relatia cu plimbari in miez de noapte si tot felul de dragalasenii si intre cat de dezolant a ajuns sa fie finalul in care prea tineri fiind am jucat un ping-pong de mare anvergura cu toate sentimentele noastre neconstientizand cat de mult rau ne faceam. Atunci cand in final am realizat, era prea tarziu, intrucat toata iubirea noastra se sparsese in cioburi mici pe care niciodata n-am fi putut sa le lipim la loc. P.S: Multumesc Adriana pentru sugestie!

Azi

Azi am realizat ca singurele momente cand suntem frumosi si buni sunt cele in care iubim cu toata inima si ni se raspunde in aceeasi nota. Doar in conditiile acestea suntem buni, ne purtam cu manusi si nu calcam in picioare pe cel de langa noi, altfel, in lipsa acestui sentiment intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu tot o vom face. Suntem egali doar in masura in care putem iubi egal cu ceilalti, pentru ca doar astfel vom putea proteja la fel de multe alte ego-uri si vom putea sa ne abtinem sa nu inecam alte existente in indiferenta sau rautatea noastra. Ciudat e ca ne nastem cu toate astea: capacitatea de a iubi, de a uri si de a fi indiferent. Ceea ce ne face mai buni fata de altii e doar procentajul majoritar de iubire din noi. Eu nu cred ca putem controla sentimentele. Cred ca putem doar sa ne prefacem ca ne plac unii oameni, pe care de altfel nu-i putem inghiti de nicio culoare, dar ne purtam frumos doar de dragul complezentei si dintr-un avant de bon-ton, dar nu putem sa iubim decat un numar de oameni. Eu nu cred ca in noi exista un infinit de iubire, eu cred ca exista doar o cantitate anume pe care o administram in functie de afectele si reactiile chimice care se produc intre noi. De ce spun asta? Eu am realizat ca nu pot iubi un om doar pentru ca se poarta frumos cu mine, pot sa apreciez ce face pentru mine, dar nu il pot iubi. A iubi inseamna pentru mine sa gasesc in acel cineva o parte din mine sau ceva ce imi lipseste mie in el si acea persoana experimentand aceleasi sentimente vis-a-vis de mine imi creeaza o anume senzatie de confort emotional si asta ma apropie de acel cineva. Asadar iubirea se naste din diferente, asemanari si reciprocitate. In momentele in care iubim radiem pentru ca, de fapt, nu ne mai simtim singuri si neintelesi. Voi ce credeti?