La multi ani si ramai cu bine!

Mai sunt cateva zile si va fi ziua ta.
Acum ceva timp mi-as fi dorit atat de mult sa fiu eu cea care iti spune "buna dimineata, la multi ani, dragul meu!",pe 1 decembrie si sa te tin in brate o zi intreaga, o viata intreaga,in loc de tristul "ramai cu bine" in acele momente tot ce as fi vrut ar fi fost sa iti zic "ramai cu mine".
Dar au fost prea multe greseli intre noi, au fost prea multe nopti scaldate in lacrimi .Stiu ca nu ma iubesti, ca probabil nici nu mai tii la mine, ca te-ai ratacit de tot in hatisul tesut de bratele fetei care iti ofera trupul ei, dar pe care n-o iubesti, care poate nu te iubeste nici ea, careia nu-i va pasa niciodata de nelinistile si tristetile tale, sau ii va pasa prea putin.In mangaierile ei nu va fi nicicand atata dragoste cat era in ale mele, nu va simti ca pluteste doar cand o iei de mana si o saruti pe frunte, nu-si va oglindi niciodata viata in ochii tai albastri.
Iti multumesc, totusi ca mi-ai arat ce inseamna sa iubesti si sa suferi la cele mai inalte cote, iti multumesc pentru noptile in care rataceam pe strazi tinandu-ne de mana, pentru cele in care plangeam pe infundate, pentru minciunile frumoase si adevarurile crude pe care le-ai infipt in mine, pentru clipele extatice, cand toata multimea de oameni disparea si eram doar noi doi, cei doi copii care voiau sa se iubeasca, sa-si apartina unul altuia.
Refuz inca sa cred in acel "n-a fost sa fie", pentru ca e prea las, e prea lapidar, prea sec prefer sa imi vad partea de vina, sa mi-o accept si sa invat din greseli, dar povestea asta s-a terminat. In definitiv, cui pe cui se scoate, daca inainte timpul si-a presarat doza de uitare.
E prea tarziu pentru regrete, pentru un alt inceput. Tot ce ne ramane e sa gasim alte brate in care sa ne refugiem de lume, de noi insine chiar.
Dar intotdeauna voi lasa un gand sa zboare catre tine si te intrebe "cum te simti?".
Ramai cu bine, albastrule!

Buna dimineata!

Fericirea e intr-o imbratisare calda intr-o dimineata tanara de toamna tarzie, e sarutul de noapte buna, si cele de buna-dimineata, e ceasca de cafea care te asteapta cuminte pe masa, e zambetul somnoros si pleoapele grele pe care le vad cand incepe ziua, e tigara solitara, uitata intr-un colt de camera care se imparte la doi, la fel ca bataile inimii.E toate astea si inca cateva ”nimicuri” pe care ti le voi sopti doar tie .

Michelangelo Antonioni - Professione- reporter ( the Passenger)

Seara de film. Strans niste prieteni, amici si mers in grup compact inspre Institutul Italian unde avea sa se intample o a doua seara de film italian, marca Antonioni.
Asteptari mari, intrucat primul film din seria de patru, a fost o drama psihologica foarte reusita, in care eroina (o actrita pentru care regizorul avea zice-se, aproape un fetis). Monica Vitti, joaca rolul unei femei care trecuse printr-un soc puternic, din care nu si-a putut reveni pe deplin. Ceea ce totusi i-a ramas nealterat a fost instinctul matern, in rest, totul din jur ii producea frica,si reactiile erau pe masura. Un film despre alienare, instabilitate emotionala, angoasa, depersonalizare in ultima instanta.
Revenind la filmul serii curente, acesta a fost as zice eu, un film, despre cautarea de sine. Este un joc al oglinzilor, prin care fiecare dintre cei doi eroi si mai ales eroul principal, Jack NIcholson, incearca sa se gaseasca pe sine si sa-si testeze limitele. Jack Nicholson aka David Locke, un jurnalist, calator prin lume, "profita" de moartea lui David Robertson, si incepe sa joace rolul acestuia, implicandu-se in toate afacerile necurate ale acestuia.Se pierde insa in jocul de masti, pentru ca omul nu poate patrunde dincolo de toate oglinzile. Dar poate nu suntem atat de diferiti si acest joc de roluri nu ni se va parea atat de dificil, pentru ca ramanem de fapt la fel, intrucat realitatile exterioare le adaptam celor interioare.
Scena care mi-a placut cel mai mult e cea in care David ii spune iubitei sale povestea unui om care fiind orb, printr-o operatie si-a recapatat vederea, insa daca pe vremea cand era orb viata lui curgea lin si fara tulburari majore odata cu intrarea in lumea celor care au acest "dar" (ghilimelele se justifica in acest caz) si-a dat seama ca lumea asta il strange, ca e totul prea meschin, a inceput sa se izoleze si in trei luni s-a sinucis pentru ca daca inainte traversa de unul singur doar cu bastonul strada odata cu recapatarea vederii, frica a pus stapanire pe el si angoasa l-a condus spre insingurare, iar insingurarea nu e de cele mai multe ori un lucru pozitiv.
Insa Antonioni e un regizor caruia nu-i place prea mult sa-si puna actorii sa vorbeasca, ceea ce-l face mai greu de "digerat" de catre unii si desi filmele sale sunt filme ale tacerii, au un fundal psihanalitic accentuat.
Il recomand cu caldura pe primul, la cel de al doilea film, e nevoie de multa, multa rabdare, pentru ca sunt multe cadre fixe, si multe planuri.Vizionare placuta! ( mersi d_3fect pentru pont!)

Intrebare in rosu si gri

Eu sunt uneori asta, din piesa asta, tu cine esti?