Slalom

Copii jucandu-se...inocenta, sperante, vise ce vor fi frante in mii si mii de farame, destine inchise intre peretii unor pub-uri cu muzica in surdina si fum dens de tigara, alcool si poate droguri in care uita de certurile de acasa, de suferintele marunte- picaturi chinezesti, de ei in final.Un amalgam de umbre si lumini: luminile din privirile lor, si umbrele care predomina si care le vor intuneca ceilalti ani de viata, ai adolescentei, ai maturitatii s.a.m.d.
Mai demult am scris intr-un post "we are the children our parents warned us about". Suntem cei de care trebuie sa ne ferim cel mai mult, pentru ca a ne putea elibera de prejudecatile mostenite de la parinti. Aceasta incercare de nesupunere, de a gasi o fisura in acest cerc vicios, si de a ne crea propriul cerc, ce va sa devina intr-o zi o sfera. Astfel ramanem blocati intr-o lume calduta, dar care nu e a noastra, nu ne apartine, suntem doar niste tolerati, asemenea romanilor din Transilvania pe vremurile gloriosului Imperiu bicefal.

Cautam iesirea din clopotul de sticla, in care ne-au inchis cu grija si dragoste inabusitoare parintii, dar nu suntem capabili sa ne desprindem de tot, simtim nevoia de a fi legati printr-un lant, fin, invizibil si totusi foarte puternic de oameni, de prieteni si iubiti. Simtim nevoia de a apartine si de a poseda, vrem sa ne daruim si ne multumim cu o farama de iubire.
Fotografia de fata mi-a placut pentru ca e fluida si e evanescenta, e ca o matase fina si stravezie acoperind o femeie frumoasa prin ea insasi, prin fragilitatea si tototdata forta tipatului ei.O femeie imbracata in sticla.

O piesa despre nevoia de a uita de sine in clipe extatice, care nu isi au locul musai in rai, raiul poate fi oriunde, oriunde exista o sfera cu doi oameni uniti prin sentimente - iata cum, pana si raiul devine ceva subiectiv, de fapt probabil ca a fost dintotdeauna, pentru ca spatiul e ceva pur relativ.